Muzicologia o regăsesc între ştiinţă şi artă. Între înţelepciunea ştiinţei de a deveni artă şi iscusinţa artei de a se imagina ştiinţă. O artă pricepută şi o ştiinţă fericită. Neapărat într-o interferenţă osmotică şi empatică deopotrivă. Ambele urmate de o reciprocă potenţare, şi nu oricum, ci într-un mod riguros ludic. Iar puterea generativă a gândirii muzicologice o pot înţelege doar ca tensiune constantă a unei recunoaşteri împărtăşite, deoarece nu o pot concepe ca pe o intervenţie chirurgicală, din moment ce nu există nimic de extirpat. Nu mi-ar sta mintea a o vedea nici ca pe o descriere cronicărească şi nici ca pe un comentariu însoţitor. Nu este vorba despre buchisirea silabisită a unei istorii şi în niciun caz despre relatarea unui meci de fotbal. Nu este vorba nici despre o umbră, o oglindă sau o fotografie a muzicii. Deoarece reuşesc să o intuiesc doar într-un corp de icoană. O pot imagina ca pe ceva care va să vină, ca o graţie, care s-ar putea să-mi fie acordată doar dacă voi continua exerciţiul u unei alchimii a mitului şi a matematicii, a invizibilului şi a imaginarului, a inteligibilului intraductibil. Fără mult râvnita piatră filosofală bună la toate. Muzicologia îmi va fi fost de ajuns.
Oleg Garaz